Debutând cu volumul Mandala (Editura Vinea, 2005), Oana Cătălina Ninu n-a ratat aproape niciunul dintre premiile care i-au ieșit in cale. O recunoaștere, fără îndoială, meritată, întrucât vorbim despre cel mai semnificativ debut liric din anul respectiv. [...] Oricât de rebele, reprezentările se topesc într-o sintaxă aluvionară, corodată prin dialogism și nivelată prin directețe. De altfel, în Mandala, fracturat nu e atât discursul, care se derulează lent și fără interstiții vizibile, cât universul reprezentărilor, care suportă o macerație organizată din partea unei viziuni schizoide. Poemele Cătălinei Ninu descriu, cu o fervoare incandescentă, cele mai diverse forme de mutilare, în slujba cărora eul liric pune la bătaie un arsenal impresionant (foarfece, ace, șurubelnițe, colți, unghii, bricege, lame, epilatoare, vătraie etc.), care l-ar face să pălească de invidie pe un anumit conte austriac. Și nu e de mirare, de vreme ce figura centrală a Mandalei se prezintă, încă din primul text al volumului, drept „femeia foarfecă“. (Andrei Terian, în Ziarul de duminică)

„Fuga de feminitate“, exorcizarea umorilor feminine și a corporalității maligne devine miza actului poetic, prin care femeia reală e înlocuită prin „femeia inscripționată“. El are însă caracterul unei vivisecții, presupune scormonirea nemiloasă a fibrelor și a țesuturilor, e o autotortură aproape cu neputință de îndurat, astfel încât privirea introspectivă, care scormonește ca un bisturiu în profunzimea plasmei organice cunoaște momente de relaxare, deplasându-se (ca in ciclul Nu e timpul,fato) de la spectacolul visceralității în criză la filmul cotidianului. Acum, Oana Cătălina Ninu abordează reportajul autenticist, care capătă însă aspectul „picturilor metafizice“, unde realul e „textualizat“, realcătuit, devenind suportul reveriei thanatice, căci poeta descrie „cetăți ale morților“, evocă ritualuri funerare grotești sau sortilegii sanguinare. (Octavian Soviany în Luceafărul)

Mandala este și una dintre figurile inițierii. Poezia se scrie împotriva limbajului dat, împotriva sensului uzat, cu sufletul, dar împotriva lui, cu trupul, dar ca mortificare a trupului, cu durere, ca singur vaccin al durerii prin smulgerea ei din trup și așezarea ei în pagină. (Alex Matei în Observator cultural)

Poemele se susțin unele pe altele într-o ordine nu mecanică, de domino, ci subversivă: „povestea“ înaintează exclusiv de la un ciclu la altul. În interiorul secvențelor, numai discurs: fragmentele narative sunt sincopate ori deturnate. O anume urgență a durerii, o panică reverberată fiziologic în prima parte a volumului (mandala) cedează locul unei aluviuni de reproșuri distante mimând refrenul (nu te mai preface ana), apoi unei terapii solitare, cu oscilații și indecizii (nu e timpul fato). Iată o radiografiere parțială a zonelor liminare. Până aici, nu de puține ori scabrosul corporal (sexual sau nu, după caz) conservă atmosfera coșmarescă, comparabilă aceleia din Capriciile lui Goya. (Cosmin Ciotloș în România literară).