Recviem pentru nuca verde by Ioana Geacăr

FLUX PERMANENT

Scene și secvențe curățate de resorturile sugestiilor automate sunt eroii poeticii Ioanei Geacăr. „pe scaunul de la cinema lasă dinadins trandafirul/ lumina se va stinge/ și doar licăririle dinspre ecran sau dinspre ușa deschisă/ îi vor mângâia genunchii“ („Cinema“) astfel de imagini ale singurătății aflate în permanentă relație cu tot ceea ce este în jur luminează noul volum al Ioanei Geacăr. Până și titlul cărții sale de la Casa de Pariuri Literare funcționează după aceeași dinamincă a izolării în mijlocul lucrurilor.

Singurătatea unui titlu

„«Recviem pentru nuca verde» e un titlu de poem care mă bântuie de câteva zile și uite unde a răsărit! Am pus si eu un nuc lângă bloc, câțiva arțari, plopi, tei, dar nu s-a prins decât un măr care s-a dovedit a fi dud în cele din urmă. Toate vrăbiile din cartier mă iubesc.“ scria Ioana Geacăr în urmă cu 5 ani pe un site literar. Între timp, titlul acela pare să fi preluat controlul asupra unui întreg volum de poezii. Un volum în care nu este niciun poem care să fie explicit recviem și nici de nuci nu vine vorba decât în interiorul cuvântului „siNUCIdere“ sau când „sinucigașul alege din librărie câteva cărți de pus sub picioare“.

Verde

În ce privește, însă, felurile în care apare culoarea „verde“ în volumul de față al Ioanei Geacăr se pot scrie pagini consistente. De la fluturele care își schimbă culoarea, la „zidul crescut ca un mușchi“ cu opțiuni de ștergere roșii și verzi, sau la acoperișurile smălțuite în același poem („printre ruinurile Târgoviștei“), în amestecul cromatic al trupurilor dintre blocuri, sau „mirosul de verde“ din „emoții în ghips“, ochiul încolăcit și rochia mamei, același motiv leagă stabilizează traseul poetic parcurs în această carte care începe cu „the end“ și se închide cu „ziua abia a-nceput“, înaintea finalului „ioana desenează raze la sfârșitul caietului de poezii“.

Poveste vs. prezența umană

Multe poeme din acest volum alternează personalul și impersonalul, articolul nehotărât și mărci ale posesivității la distanță de câteva versuri. Dacă ar fi să aleg un mecanism care să fie responsabil pentru demersul poetic al Ioanei Geacăr acesta ar fi tocmai amendarea jocului literar gratuit. Fie că preia desfășurări nostalgice ori tablouri ale purității, narațiunile sunt pulverizate aici pentru a face loc unui contur uman: „mi-e teamă/ că dacă zâmbesc fața mi se va descompune“ („humpty dumpty“). Într-un volum în care singurele cuvinte scrise cu majuscule sunt Târgoviște, Breughel cel Bătrân sau Hieronymus Bosch și unde nu există nici măcar o singură virgulă, reperele poeziei sunt puse la încercare, iar încercarea supremă este legătura dintre elemente aparent disparate, dintre mărci ale fragilității și ipostaze brutale, o căutare expresivă în flux permanent.